am plâns azi morții.

nu ai mei.

am plâns până n-am mai putut.

am știut din totdeauna că oamenii îs lași din fire, toți. am știut că eu pot fi lașă cât mai mulți oameni la un loc, dar niciodată așa.

am știut. și când am dat nas în nas cu lașitatea am plâns până n-am mai putut.

straniu. dacă unii oameni ar ști cine ar plânge la moartea lor, cu adevărat, nu ar mai muri.

dacă lașul care m-a făcut azi să plâng, cum n-am mai plâns de zece ani, ar fi știut- nu ar mai fi murit.

și poate te iubesc-ul de azi a devenit atâta de banal că nu mai convinge pe nimeni. pentru că i s-au spus sute.

dacă aș putea să nu mai fiu atâta de mică și neajutorată în lumea în care fiecare-și zâmbește și își declară iubire ca apoi să se ascundă după straturi de lașitate și non-sens.

sună macabru, dar aș vrea să spun oamenilor pe care îi știu că aș plânge la moartea lor, că m-aș usca și aș plânge sufletul din mine dacă li s-ar întâmpla ceva tragic.

aș vrea doar să știe asta.

fiecare din ei.