Eu nu prea înțeleg de ce eu încă continui să fac unele lucruri, ca de exemplu să sper, eu je-s atât de deprinsă să las lucrurile pe jumătate făcute, mai puțin cu speranța asta.
Mie îmi plac începuturile, pentru că ele îs frumoase, pline, spontane uneori și chiar așteptate alteori.
ele aduc cu sine fluturi, furnicături, tropot de cai și fiecare în ce definiții animalice mai simte, ele îs vii!
Excepție fac, evident, începuturile care-s tărăgănate, din care tragi și pe care le sufli în toate borțile doar ca să înceapă odată. Șansa ca un astfel de început să aducă satisfacție îi, ați ghicit, egală cu șansa ca tu mâine să câștigi la loto.
Adică, imposibil pentru cei care nu cumpără bilete, puțin probabilă pentru cei care își încearcă norocul și realizabilă pentru cei care cică cred în minuni, eu le spun oameni făr'de'o doagă, pentru că în locul doagei lipsă s-o instalat speranța în cantități mai mult decât suficiente.
Eu tind să mă încadrez cu pași rapizi în ultima categorie, eu-s om făr'de'o doagă, pe mine speranța mă fute zilnic fără să-mi ofere satisfacție, și eu încă cred că o să am un orgasm bun după asta.
Eu încă cred că așteptările mele o să mă satisfacă, pentru că m-am cam săturat să tot fac asta singură.
Bărbații vor să fie siguri de sentimentele tale când nu sunt siguri de ale lor.
Mă întreb, de ce ar trebui să existe totdeauna un motiv practiv pentru tot ce facem? Ce ai spune să ne mai fie dor unul de altul, ci dor doar de dragul dorului?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu