Mici obiceiuri de pe Saint-Germain

Saint-Germain-des-Pres!?...Văd bine ce-o să-mi spuneți: „Doamne, draga mea, dar se știe, Sagan a făcut asta înaintea ta și cât de bine!”
Știu.
Dar ce vreți...nu sunt sigură că toate astea mi s-ar fi întâmplat pe bulevardul Clichy. Asta-i viața.
Așa că abțineți-vă de la comentarii și ascultați-mă; ceva îmi spune că povestea asta chiar o să vă distreze.
De exemplu, vă plac istorioarele amuzante. Mai ales dacă vă tentează ideea unor seri promițătoare cu oamenii aceia care vă conving că sunt celibatari și un pic cam nefericiți.
Știu bine că vă plac la nebunie. De altfel, e normal, la urma urmei nu puteți citi romane din colecția Harlequin stând la o masă din Lipp sau Deux-Magots. Nu, evident că nu.

Prin urmare, am întâlnit azi-dimineață un tip pe bulevardul Saint-Germain.
Mergeam în sus pe bulevard, în timp ce el cobora. Amândoi ne aflam pe aceeași parte, cea mai elegantă.
L-am văzut venind încă de departe. Și nu știu prea bine de ce, poate din cauza mersului său nonșalant sau poate din pricina poalelor hainei care fâlfâiau cu un pas înaintea lui. Ca să n-o mai lungim, ajunsesem la douăzeci de metri de el și știam precis că n-o să-l ratez.
Și, într-adevăr, nu mi-a scăpat, pentru că, odată ajuns în dreptul meu, îl văd privindu-mă. Îi arucn un zâmbet șmecher, gen săgeata lui Cupidon, dar ceva mai cumințel.
Îmi zâmbește și el.
Și mergând, zâmbesc mai departe pentru că mă gândesc la Unei trecătoare de Baudelaire (odată cu Sagan cea pomenită adineaori, vă dați seama că nu duc lipsă de ceea ce se cheamă referințe literare!!!). Așa că merg mai încet, încercând să-mi amintesc versurile...Înaltă și subțire, durere maiestoasă...după care mai era ceva...apoi...fabuloasă și mândră, o femeie trecu prin fața mea...iar la final...O, tu, zădarnic dragă, o, tu, care știai! 
De fiecare dată versurile astea mă termină.
Și în tot acest timp, câtă inocență!, am simțit în spate (ca pe o săgeată, urmărirea continua, nu!?), privirea acestui Sfânt Sebastian. Îmi încălzea minunat spatele, dar preferam ami degrabă să mor decât să mă întorc. Aș fi stricat toată poezia.

M-am oprit la marginea trotuarului urmărind atentă șirul de mașini ca să pot traversa în susul străzii Saints-Peres.
Precizare: o pariziancă adevărată aflată ep bulevardul Saint-Germain nu traversează niciodată pe unde ar trebui. O pariziancă get-beget pândește șirul de mașini și se aruncă direct spre ele, știind foarte bine că-și riscă pielea.
Să mori ca să poți vedea vitrina de la Paule Ka. Delicios.
Sunt pe punctul de  amă avânta, când o voce mă oprește. Nu vreau să vă zic „o voce caldă și virilă” ca să vă impresionze, pentru că nu e cazul. Pur și simplu o voce.
-Pardon...4Mă întorc. Hm..cine e?..Tocmai cuceritorul de adineaori.
Și să vă spun drept, din clipa aceasta Baudelaire s-a dus naibii.
-Mă întrebam dacă ați vrea să luăm masa împreună astă-seară...
Mă gândesc „Vai, ce romantic...” dar răspund:
- Nu e cam prea repede?

Răspunsul a venit pe nerăsuflate, vă jur.
- De acord, e cam repede. Dar când v-am văzut depărtându-vă, mi-am zis; uite, cea mai mare nebunie, întâlnesc o femeie pe stradă, îi zâmbesc, îmi zâmbește, ne cuplăm și o luăm împreună pe calea pierzaniei..Da, e o tâmpenie, ba chiar mai mult, e chiar absurd.
-...
- Deci, ce ziceți de asta? Chiar vi se pare o tâmpenie tot ce v-am spus?
- Nu, nu, deloc.
Începeam să mă simt cam rău...
- Atunci?...Cum rămâne? Aici, astă-seară la nouă, chiar în locul ăsta?

Hei, vino-ți în fire, fato, dacă ar fi să iei masa cu toți tipii cărora le zâmbești, n-ai mai ieși niciodată din restaurant...
- Dați-mi un singur motic să vă accept invitația.
- Un singur motiv..o, Doamne, e cam greu...

Îl privesc amuzată.
După care mă ia de mână:
- Cred că am găsit un motiv destul de acceptabil...
Îmi trece mâna peste obrazul lui neras.
- UN singur motiv. Iată-l: spuneți da, ca să am și eu ocazia să mă rad...Din câte știu, arăt mult mai bine când sunt ras. Sincer.
Și-mi dă drumul la braț.
- Da, zic.
- Splendid! Să traversăm împreună, vă rog, n-aș vrea să vă pierd tocmai acum.
De data asta îl urmăresc luând-o în celălalt sens, în timp ce el probabil mustăcește încântat, ca unul care tocmai a încheiat o afacere bună.
Sunt convinsă că e foarte mulțumit de el. Și are și de ce.

Un sfârșit de după-amiază cam agitat, trebuie să recunosc.
Ispititoare ispită are o problemă de ținută. Impermiabilul e de rigoare.
Puțin nervoasă, ca o debutantă care știe că i s-a stricat machiajul.
Puțin nervoasă, ca la începutul unei povești de dragoste.
Muncesc, răspund la telefon, trimit faxuri, termin o machetă pentru departamentul de grafică (stați, așa, forțată de împrejurări, de nevoie...O fată drăguță și plină de viață care trimite faxuri de pe Saint-Germain-des-Pres lucrează într-o editură, totul de nevoie...)
Ultimele falange ale degetelor i-au înghețat iar eu repet în minte ce mi s-a spus.
Respiră, fetițo, respiră...

La căderea nopții, bulevardul s-a liniștit, iar mașinile și-au aprins farurile.
Mesele din fața cafenelelor sunt mutate înăuntru, oamenii se așteaptă în piața din fața bisericii, alții fac coadă la Beauregard ca să vadă ultimul film al lui Woody Allen.
Nui bine să ajung prima. Nu. Așa că voi întârzia puțin. Ar fi mai bine să nu-mi doresc câtuși de puțin să ajung.
Așa că deocamdată mă duc să beau ceva ca să mă dezmorțesc.
Dar nu la Deau-Magots, seara e cam aiurea, nu sunt decât americance grase pălăvrăgind în căutarea spiritului lui Simone de Beauvoir. Mă duc pe strada Saint-Benoît. Le Chiquito mi se pare o alegere foarte bună.
***
Fumez o țigară suflând fumul undeva foarte departe în față. Mă uit în gol. Știu bine acum că Beautiful Day, cotat cu zece la unul, a învins în ultima linie dreaptă.
Îmi amintesc că am în geantă Kennedy și eu și mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să rămân acolo să citesc.
Mă trezesc însă. Iată-vă acolo, în spatele meu, dorindu-vă iubirea (sau mai puțin? sau mai mult? nici măcar atât?) la fel de mult ca și mine și de aceea n-o să vă las pradă patroanei de la Chiquito. Ar fi mult prea crud.
Ies de acolo roșie la față și cu frigul biciuindu-mi picioarele.
Iată-l acolo, în colțul străzii Saint-Peres, mă așteaptă, mă vede, vine spre mine.
-Mi-a fost frică. Am crezut că n-o să mai veniți. Mi-am văzut fața într-o vitrină, mi-au plăcut obrajii mei curați, netezi, iar apoi mi s-a făcut frică.
Am mers în tăcere până pe strada Saint-Jacques. Din când în când îmi arunca pe furiș câte o privire, părea că mă studiază, deși șștiu că în momentul ăla se întreba mai degrabă dacă port colanți sau ciorapi.
Răbdare, stimabile, răbdare...
M-a lăsat s-o iau înainte, ținând ușa unui băruleț unde se servesc vinuri, asta în timp ce un chelner plictisit ne-a întrebat dacă fumăm. Pentru început, cama sta a fost.
Ne-am agățat singuri hainele în cuier și în fracțiunea de secundă în care mi-a zărit deschizătura decolteului, am știut foarte bine că nu regreta deloc mica tăietură pe care și-o făcuse sub bărbie când se bierbierise, pentru că îi tremurau mâinile.
Bărbatul din fața mea bea încruntându-se ușor.
Ăl cunoșteam mai bine acum.
Pura o bluză gri de cașmir cu gulerul răsfrânt. Un guler tocit, îndoit, bluza era tocită în coate. O vestă foarte discretă, la prima vedere una obișnuită, de tweed, dar cu ochii mei de linx îmi dau seama imediat că e croită al comandă. Hainele de la Old England au etichete mai mari atunci când marfa iese direct din atelierele de ep bulevard, iar eu văzusem eticheta vestei când s-a aplecat să ia șervetul de jos.
Șervet pe care îmi închipui că-l lăsase să cadă ca să se lămurească și în privința părților mele inferioare.
Îmi vorbește de multe, dat nimic despre el. Îi e destul de greu să continuie povestea atunci când îmi trec întâmplător mâna pe gât. Mă întreabă: „Și dumneavoastră?”, dar nici eu nu zic nimic.
În timp ce așteptăm desertul, îi ating din greșeală glezna cu piciorul.
Își pune atunci mâna pe mâna mea, dar și-o retrage brusc în clipa în care vien șerbetul.
Apoi spune ceva, dar nu-l aud pentru că vorbele lui nu fac nici un zgomot.
Suntem amândoi foarte tulburați.

Groaznic. Tocmai i-a sunat telefonul.

Tote privirile celor din restaurant sunt fixate asupra lui în timp ce îl închide grăbit.
Fără doar și poate , din cauza acestui telefon se pierde bunătatea de vin. Doar înghițituri grele pe gâturile iritate. Oamenii simt deodată că se sufocă, în timp ce degetele li se încleștează pe mânerele cuțitelor sau în pliurile șervetelor scobite.
Mizerabilele astea de mașinării, te lovești de ele peste tot, oriunde și oricând.
Ce mitocan.

E amețit. Brusc i se face prea cald,
Le face un semn din cap celorlalți, cerându-și cumva scuze. Se uită la mine cu umerii ușor căzuți.

- Îmi pare rău...
Încă mai zâmbește, dar pare mai puțin îndrăzneț.
Îi zic:
-deocamdată nu-i chair așa de grav. Nu suntem la cinema. Știi, într-o zi o să omor pe cineva. Un bărbat sau o femeie care o să răspundă la telefon în timpul filmului. Iar când veți citi chestia asta în fapte diverse, veți ști că e vorba de mine.
- Da, o să știu.
- Citiți rubrica de fapte diverse?
- Nu. Dar o să-ncep dacă așa se pare că am șanse să dau de dumneavoastră.

Șerbetul afost, cum săs pun...absolut delicios.
Revenindu-și, minunatul meu prinț se așază lângă mine la cafea.
Atât de aproape încât de acum lucrurile sunt cât se poate de clare. Port ciorapi. Aș că asimțit agrafa cu care-i prind în sus, pe coapsă.
Simt, de asemenea, foarte clar că în clipa asta nici nu mai știe pe ce lume e.
Îmi dă la o parte părul și mă sărută pe ceafă în locul acelea ușor adâncit.

Îmi șoptește că-i plac la nebunie bulevardul Saint-Germain, vinul de Burgundia și șerbetul de coacăze negre.
Îi sărut tăietura de sub bărbie. De când așteptam clipa asta...

Apo cafelele, nota, bacșișul, hainele de la garderobă, în sfârșit, toate astea nu ami sunt decât detalii, detalii, detalii. Detalii care, desigur, încurcă.

Mă ajută să-mi îmbrac haina și atunci...
Până la urmă am toată admirația pentru mișcarea iscusită, de artist, jos pălăria, totul făcut foarte discret, aproape insesizabil, bine calculat și mai ales, excelent executat: în timp ce-mi așează haina pe umerii goii, catifelați și seducători, găsește momentul potrivit și unghiul perfect de unde să arunce o privire în buzunarul dinăuntru al hainei, scrutând rapid mesageria telefonului.

Mă trezesc. Dintr-o dată.

Trădătorul.
Mârșavul.
Ce-ai făcut, nefericitule?!!
Unde-ți era mintea când umerii mei erau atât de rotunzi, atât de calzi, iar mâna ta atât de aproape!?
Ce afacere ți s-a părut mai importantă decât sânii mei care s-au dezvelit privirilor tale?
Ce te îndepărtează când vreau să te simt aproape?
Nu puteai să-ți verifici blestematul de telefon abia după ce făcea dragoste?

Îmi închei haina până la ultimu nasture.
În stradă mi-e frig, sunt obosită și mă doare stomacul. Îi cer să mă conducă până la prima stație de taxiuri.

E înnebunit.
Cheamă salvarea, băiete, asta să faci.
Dar nu. Rămâne stoic.

Înainte să mă urc într-un Mercedes negru, îmi zice.

- Dar...ne vom revedea, nu-i așa? Nici măcar nu știu unde locuiți...lăsași-mi orice, o adresă, un număr de telefon...

Rupe o bucată de hârtie din agendă și măzgâlește pe ea niște cifre.
- Poftiți. Primul număr e de la mine de-acasă, iar al doilea e de la telefonul mobil la care mă puteți găsi oricând...
Da, de asta deja m-am prins.

- Și mai ales, vă rog, nu ezitați, mă puteți suna oricând...O să aștept.

Îl rog pe șofer să mă lase mai sus, pe bulevard, simt nevoia să merg.

Lovesc cu piciorul în cutii de conserve invizibile.
Urăsc telefoanele mobile, îi urăsc pe Sagan, pe Baudelaire și pe toți șarlatanii ăștia.
Îmi urăsc propriul orgoliu.

fragment din „Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva” de Anna Gavalda.